Sinceritate udă

Bună.

Vrei să vorbim? E ok şi dacă nu vrei, atunci trebuie doar să mă asculţi. Am să îţi povestesc ceva. Încep.

"Era o după-masă mohorâtă. Stăteam. Ascultam frunzele."

- Stai. Sună prea impersonal. Sună comun. În plus, ştiu ce urmeză. Vrei să povesteşti cum ai fugit tu la mare, cum e să trăieşti pe cont propriu, nu? ... că şi aşa îţi place ţie expresia asta. Crezi că rătăcind cititorul prin amărâtele tale sintagme, îl vei amăgi, nu? Şi el va spune "vai, frate, cât curaj are fata asta!" ?! Dar şi dacă s-ar întâmpla astfel, tot patetică rămâi.

Te-a întrebat cineva ceva?

- Eu pot să tac,da. Şi să râd, să râd de tine. Dar tu, care vrei să fii sinceră, tu, care susţii că urăşti minciuna,tu ... trebuie să recunoşti că am dreptate.

Bine, bine. Îmi lipseşte curajul să părăsesc aceşti oameni de noroi, aceste străzi banale. Mi-aş aprinde o ţigară, i-aş privii cu dezgust şi mi-aş spune "Când voi fii,ceea ce îmi doresc să fiu, mă voi întoarce în această cutie de carton şi îi voi desena ferestre". Apoi, aş pleca. Aş scrie o carte, şi poate apoi, alta. Aş picta locurile ce mi-ar face inima să tresalte de bucurie. Aş dormi pe o bancă sub cerul înstelat. Le-aş face portrete copiiilor, încercând să redau pe hârtie zâmbetele lor perfecte. N-aş avea nevoie de Dumnezeii lor de gunoi.

- Acum eşti tu!

Mi-e somn şi plouă. Ţii minte că uram ploaia? Cineva ... m-a făcut să o ador. Am deschis geamul încet, să nu fac zgomot. Stropii mă surprind cu ochii închişi, respirându-le tăcerea. Plăpânzi, se topesc treptat în palma mea. Atingerea lor are darul puterilor ascunse. Mă scutură de capriciile gândurilor. Mă cheamă. Îmi anesteziază grijile. Aici rămâne o linişte udă.