iar

noapte şi gânduri înnodate violent în creştet

am zburat cam mult, cu naivitate şi speranţe. clădirile treceau pe lângă mine, iar drumul devenea abrupt.nu observam asta. nu sesizam niciun cuvânt,om,lucru. şi brusc realitatea m-a izbit odată în plus. dar am nevoie de asalturi de acest gen până când voi deschide ochii larg şi nu mi-i va mai adormi nimeni cu minciuni. la urma urmei, la fel ne trezim toţi. e greu, unii acceptă, alţii speră, alţii neagă.

se presupune că s-a întâmplat

Întotdeauna am fost de părere că amintirile nu-mi sunt de niciun folos. Practic, am văzut drept o corvoadă faptul de a încerca să le păstrez. Clipele trecute au murit. De ce să rămân ancorată în ele?!
Zilele trecute, am auzit o opinie total diferită, cum că amintirile sunt preţioase şi ar trebui să avem grijă de ele. Anca, de la outinmures.ro spunea că au o valoare nepreţuită. Posibil, dar nu tocmai reală, aş adăuga eu. Tindem să le îndulcim, şi astfel să ne amăgim cu aşa-zisele momente perfecte trăite odată. Din nou, intervine subiectivismul, mă iau pe mine drept reper şi poate ai tot dreptul să mă contrazici. Oricum, am căzut şi eu în capcană. Dureros e că sunt lucidă şi realizez asta.

insomnie în rânduri

Gândeşte-te că soarele se opreşte în loc şi te priveşte. Te absoarbe cu razele sale arzătoare şi te evapori. Acum eşti deasupra şi vezi tot, mă vezi pe mine scriind aceste rânduri şi te amuză. Priveşti în jur iar pentru câteva momente ţi se pare aproape distractivă activitatea umană. Fiecare se lasă prins în cotidian. Evită reflexia asupra vieţii. Asupra morţii. Poate că nu greşeşte chiar atât de mult. La urma urmei, când totul se sfârşeşte degeaba voi cunoaşte mai multe, adevărul îmi va fi la fel de ascuns ca şi lui/ei. Şi totuşi nu pot altfel. Ironia sorţii face ca până şi subiectul meu preferat de discuţie să fie filozofia. Aş fi într-un conflict de opinii permanent cu Kierkegaard, pe Sartre l-aş considera o persoană incapabilă să fie concludentă. Pe Cioran l-aş îndrăgi şi pe Schopenhauer cu atât mai mult. Pe Rouseeau l-aş ţine la distanţă, paremi-se că aduce a parvenit şi a făţarnic. Voltaire, a cărui inteligenţă sclipitoare mi-a deschis anumite portiţe ale înţelegerii mersului lucrurilor, cred că ar fi cocoţat undeva pe un piedestal datorită admiraţiei mele excesive. Lui Kant aş incerca să-i deschid ochii, căci s-a pierdut undeva pe drum în atâtea amănunte, nu că eu aş fi mai brează. Şi deşi pare lipsit de orice noimă, uneori mă imaginez în aceeaşi încăpere cu ei şi cu alţi gânditori dezbătând existenţa şi esenţa umană, polemizănd asupra aşa-ziselor stadii. Dar tu, nu te mai amuzi. Ai devenit sobru. Nici tu n-ai înţeles. Şi ai pierit.

P.S.1. Vin şi eu, poate prea în grabă.

P.S.2. Greşesc oare? Tu nu mai eşti aici să-mi spui.Dar oare-ai fost vreodată? ...şi de-ai fi, tăcerea-r fi unicu-ţi răspuns.

spontan

Uneori am impresia că mă pierd,mă desprind de ceea ce ştiu că sunt eu şi păşeşc treptat spre altceva. Dar defapt ştiu ce sunt eu?! cine sunt?! Adesea îmi place să cred despre mine că sunt altfel, că nu fac parte din lumea voastră mediocră. Da, pentru că inevitabil lumea fiecăruia dintre voi e mediocră. Şi am impresia ciudată că voi mă trageşi în jos, mă scufundaţi. Dar defapt pe cine amăgesc..? ştiu foarte bine că dacă aş vrea să rămân la suprafaţă aş putea. Chiar dacă aş rămâne singură. Pentru că atunci când mă simt cu adevărat vie e atunci când sunt eu. Iar asta se întâmplă mult prea rar. Dacă egoism e cuvântul prin care mi-ai defini aceste cuvinte, nu m-ar deranja.

Indiferent cum le-ai numi, nu m-ar deranja.

Şi mă gândeam la vise. În general. Fiecare avem sau cel puţin am avut vise. Motivele pentru care unii dintre voi aţi renunţat la ele vă aparţin dar sunt sigură că asta a fost o greşeală gravă. Pentru voi ceilalţi, am câteva vorbe.

Mă pun seara în pat şi încep să visez cu ochii deschişi. La ce vreau de la viaţă sau mai corect la ce vreau de la mine. Mă opresc brusc. Se întâmplă mai tot timpul. Mă întreb ce am făcut peste zi. Halal mod de a-mi împlini visele.Dar lasă că de mâine...De unde până unde?! Nici eu nu mă cred, nici tu nu te crezi. Şi mă ridic din pat şi iau o carte la întămplare, sau un creion şi-o foaie. E târziu, ochii mi se întunecă dar e plăcut, nu vreau să adorm. Acum,nu. Degeaba.

Dacă mă voi trezi prea târziu ? iar strădaniile mele vor fi mai mult sau mai puţin inutile, căci doamna-n negru soseşte întotdeauna prea devreme iar clipele trec,iar eu le pierd, ca voi.

Ca unii dintre voi. Anterior am generalizat,ştiu. Era necesar (sau nu).

atunci

Când alegi să te laşi purtat de val, fără să priveşti în urmă, iar cuvinte şi întâmplări nenumărate îşi pierd chiar şi noţiunea de amintiri, când visezi la un cer albastru şi o ploaie măruntă limpezindu-ţi gândurile, când totul a fost nimic, când treci peste inhibiţii, când laşi măştile la o parte, când visele-ţi sunt oază printre vocile acestea seci, când priveşti ziua ce va urma fără urmă de regret, când trăirile-ţi se condensează, când nu ştii şi nu înţelegi, dar accepţi, când e târziu şi-n noapte şuieră cuvintele, izbindu-se unele de altele fără nicio noimă ... şi te găseşti pe tine, într-un loc, într-un alt loc, în acel loc în care nu ai mai păşit.

Concluzii : (pauză)

S-a scurs încă un an. Sunt sătulă de enumeraţii. Fără concluzii. Doar idei, gânduri crăpate.

Începusem să citesc fragmente din rândurile aruncate pe hârtie pe parcursul anului trecut, dar am renunţat. Nu e momentul. Iar ce a fost...e irelevant în momentul de faţă.

Un revelion diferit, pe care nici măcar excesul de alcool nu a reuşit să îl strice. Poate prea multe ţigări, tot atâtea "fie ca" -uri primite. Trupuri adormite ore în şir. Astfel, am intrat în 2011, an în care îmi doresc să muncesc mult mai mult, să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a mă apropia de ţelul meu. Mi-e somn? Mi-e lene? Care "mai târziu"? Care "imediat"? ACUM !

Teatru, desen, LeCtura. Şi să trec la chimie.

Iar cei care îmi vor fi alături pentru a mă înjura dacă şi când nu-mi văd de treabă, vor fi cei cărora le voi fi cel mai recunoscătoare la anu', tot pe vremea asta.