Adio, târfă!

Mă abţinusem să nu vărs nicio lacrimă. Reuşisem.

...

Deschid ochii încet, încet.Mă trezesc.Am impresia ciudată că am plâns. Îm duc două degete la obraz. Am o senzaţie pe care o simţisem de atâtea ori înainte. Le privesc . Sunt umede. În aceeaşi clipă realizez că sunt cuprinsă de tristeţe. Mă revolt. Sar la ea şi îi urlu :
- Ieşi afară. Afarăăă, mă auzi? Acum. Ieri te-am alungat. Şmechero! Te-ai întors exact în momentele în care nu te pot opri. Tărfă! Ştiu că ţi-am oferit un loc sigur în care să te manifeşti. Ştiu că încercai să pleci după ce îţi terminai treaba şi ştiu şi că te plăteam cu lacrimi ca să rămâi cu mine. Ajunsesem să te doresc, să te plac. Ştiu şi asta. Dar acum, pleacă! Pentru totdeauna! Mă auzi?! Ieşi afară, curvo!
Se lasă convinsă cu greu. Opune rezistenţă.
- M-am folosit de tine. Am găsit pe altcineva. E exact opusul tău.
Va pleca. Simt asta. Tristeţea mă va părăsi, se simte trădată. Continui, în forţă:
- Ea mă insoţeşte peste tot. Vine cu mine din plăcere. Nu o plătesc cu zâmbete ca să rămână pentru că ea este defapt cea care le provoacă. Este neasemuit de frumoasă. Este o prinţesă. Ea este...
Nu mai apuc să îi rostesc numele, târfa a plecat.
-Adio!!!
Acum pot să respir din nou. Pornesc muzica. Sar. Cânt. Sunt liberă.

Eu sau tu?

Îţi plac braţele mele afectuoase în jurul gâtului tău? Îţi plac degetele ce îţi desenează un zâmbet pe faţa tristă? Îţi place râsul meu copilăresc? Dar îţi place să fi high cu ea? Ţi la mine, dar eşti obsedat de ea? Eu sunt demodată, ea e nimfomană? Eu, sau tu? Când? Cum? Nu are sens, niciun când, niciun cum, acesta eşti tu. Şi din nou: eu sau tu? Fără îndoială tu. Te simţi bine tu cu tine. Eu te inec. Vreau să respiri. Vreau să înnoţi. Vreau să fi tu. Vreau să uiţi că exist. Dar ai minţit. De ce? Era singurul lucru pe care te-am rugat să nu îl faci niciodată, singurul lucru pe care nu am să ţi-l iert.Îmi displaci. Nu e ură, nu meriţi un sentiment atât de profund. Ai fi putut fi tu...ai preferat să porţi o mască. Nu ţi-o vei da jos, decât la sfârşitul carnavalului, ca orice personaj ce se respectă. Dar uiţi că nu e un carnaval, nici o piesă de teatru nu e. Sunt trăiri, sentimente. Îţi place să te joci cu ele? Vei râmâne acel actor desăvârşit. Am să te las să fii tu ...

Acelaşi refugiu

Mă ridic somnoroasă din pat. E trecut de ora 20. Deschid computerul si caut o melodie ce mă readuce în atmosfera din urmă cu o săptămână de la Palat, în acordurile vesele ale lui Strauss. Îmi revin în minte creaţiile expuse la Galerii, în special un autoportret foarte reuşit, autoportret ce reprezintă şi o sursă de inspiraţie pentru pânza pe care îmi dansează pensulele de câteva zile încoace.
Marţi am fost la teatru şi am rămas dezamăgtă de banalitatea piesei jucate. Fiind nominalizată la Festivalul Naţional de Teatru, îmi formasem o altă părere despre ceea ce urma să vizionez. Totuşi, câteva idei realiste au fost puternic evidenţiate precum ciclicitatea vieţii şi priorităţile societăţii în care trăiesc."Ei fi tu mic, dar eu sunt şi mai mic",îi spune Tahtin lui Krum, cu alte cuvinte vei fi având tu probleme dar eu am probleme şi mai grave. De câte ori nu ne trec astfel de gânduri prin cap, însă problemele, greutăţile pot deţine doar puterea pe care le-o oferim noi. De altfel, piesa reprezintă un joc de oglinzi multiple în care personajul nu este egal cu sine. Limbajul agresiv al personajelor şi voluptatea unei femei frivole Tswitsa care trăieşte pentru potolirea instinctelor sexuale sunt singurele lucruri ce i-au captat atenţia lui, lucru ce nu mă surprinde decât într-o prea mică măsură.
Sâmbăta mi-am petrecut-o în compania unor persoane diferite de mine dar în marea lor parte simpatice. El mi-a mulţumit că am făcut acest "efort" pentru el iar eu m-am bucurat că l-am făcut fericit. Însă lucrurile au revenit la "normal". Acel "normal" care îmi displace. Ciondănelile sunt la ordinea zilei şi încep să devină insportabile. Cuvinte aruncate parcă cu silă , indiferenţă ...pe care le "mătur" din minte cu ajutorul unuia din autorii mei preferaţi. Ca de obicei, mă refugiez în paginile gălbui ale cărţii. Ies din lumea voastră. Mă desprind.

Nu are logică!

"Te împaci cu ea şi după,realizezi altceva". Ce reprezintă acel "altceva" este o întrebare ce mă mistuie. Comportamentul său mă face să cred că nu reprezintă deloc ceva bun, însă el neagă cu jumătate de gură. De ce permit acestor lucruri să mă frământe? De ce le ofer importanţă? "Încerc să mă gândesc la altceva, însă nu pot", şopteşte o voce interioară. "Nu încerci suficient" contraatacă o alta. Această altă voce, a raţiunii, are dreptate. Este mult mai simplu dar, să las gândurile să zboare în voia lor. Şi le las să călătorească ... Pe aceşti obraji palizi se ivesc lacrimi firave , care îi umezesc cu tristeţe. Această tristeţe ce conduce la suferinţă, şi totul din cauza unor gânduri...Mă opun cu înverşunare lor dar eşuez. Rezistenţa mea scade şi ajung să mă obişnuiesc cu suferinţa, chiar să-mi placă. Pot să lupt cu gândurile şi astfel să o elimin dar câteodată voinţa mea se face dispărută. Fără voinţă, nu există victorie. Şi spun victorie, da, victorie, deoarece pentru mine ar fi o neasemuită realizare aceea de a alunga tristeţea. Şi la urma urmei de ce să sufăr din vina unui om? De ce să îl las să-mi răpească zâmbetul? De ce?! Nu are logică.
Pe de altă parte, miercuri doresc să fac ceva pentru mine, să mă simt eu bine. Mi-am notat deja în memorie că la 17 h mă voi afla la vernisajul de la Galeriile UAP. După ce voi trece în revistă pânzele adormite expuse de-a lungul pereţilor, mă voi lăsa purtată pe acordurile orchestrei ce va concerta la Palat. Voi fi acolo negreşit. Voi simţi bucuria plutind în jurul meu şi o voi gusta din plin deşi voi fi singură...din nou. El apreciază arta, cel puţin aşa susţine, însă "nici chiar aşa". Nu este ceva ce mă miră, nici ceva ce îmi displace. Este ceva ce îl reprezintă pe el. Pe el...acest el , atât de diferit de mine şi la care totuşi nu aş putea renunţa deoarece...nici eu nu ştiu măcar de ce. Pur şi simplu ceva mă împiedică. Un ceva atât de straniu şi lipsit de logică. Încă ceva ce nu are logică!
În altă ordine de idei, astăzi am avut răbdare. Am avut mai mult decât suficientă, aşa cum de mult timp nu mai avusesem. Această răbdare a condus la obţinerea unu desen dacă nu reuşit, cel puţin mulţumitor şi totodată a ajutat la consolidarea piramidei în vârful căreia tind să ajung. În astfel de zile mă simt împlinită. Simt că am un scop, că trăiesc pentru artă.

"Rezon"

Privesc fulgii blânzi pierind Cuvintele sale însă nu pier odată cu ei. Rămân acolo. "Te crezi superioară" ... Stau şi mă întreb : oare mai există cineva care are această impresie despre mine? oare faptul că îmi susţin ideile cu patimă deranjează? "Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunţ eu la opinia mea - şi pentru asta încă îţi trebuie curaj - şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi hotărâre. Indiferenţă nu poate fi în niciun caz, căci există o pasiune a adevărului însuşi", spunea personajul Ştefan Gheorghidiu în romanul lui Camil Petrescu. Eu împărtăşesc această opinie. Pe de altă parte, oare ajutorul pe care li-l ofer celor din jurul meu trece neobservat?. M-a uimit afirmaţia lui. Şi totuşi ... e normal să bei până dai afară şi când îţi revii să o iei de la capăt? "toţi fac asta" - "bun" motiv. Eu mă opun acestei idei cu înverşunare şi sunt de părere că spiritul de turmă anihilează personalitatea individului. Dar mă lupt cu morile de vânt.
Probabil că într-o zi mă va înţelege. Sau probabil că nu. Acest lucru este irelevant înaintea sentimentelor mele. Cuvintele rămân în umbră, gândurile la fel. Un proverb chinez spune că "Eşti ceea ce gândeşti". Dar dacă lucrurile ar sta astfel cu siguranţă nu am face multe lucruri. Mai degrabă, eşti ceea ce simţi . Sunt foarte puţini aceia care nu se lasă influenţaţi de sentimente, ci doar de gânduri. Eu nu mă număr printre aceia. "Rezon", imi tresare in minte expresia lui Ipingescu. Şi gândurile mele iau o noua întorsătură.Se îndreaptă către umorul realistic al lui Caragiale şi se pierd...din nou.

Mă întorc la carte ...

Stau ghemuită pe fotoliul cafeniu cu o carte leşinată lângă mine. Imagini se perindă prin mintea mea, zâmbesc. Ieri, am fost invadată de muzică la concertul la care am mers. Acorduri de chitară încă îmi răsună în ureche şi zâmbetele prezente ieri mă înconjoară şi acum. Lucruri mărunte de care mă bucur din plin. Astăzi am depăşit o nouă provocare în ce priveşte grafica. Venus, cea bondoacă, stă nemişcată pe coala mea de hârtie acum şi este supusă unei explozii de critici combinate cu aprecieri. Mâine , victima pensulei mele va fi un trunchi de copac întomnat .
Primesc un telefon. E el .
- E mai grav decât am crezut. Am fost acuzat de furt.
Sunt uimită, dar nu în totalitate. Este riscul la care te supui expunându-te în locuri populate de oameni pe care nu ştii cât îi duce capul. Noroc că avem tehnologia şi se poate dovedii că cei care suspectează se înşală. Las aceste gânduri să dispară şi deschid cartea. Am plecat, eu nu mai sunt, doar tupul meu.