Gândeşte-te că soarele se opreşte în loc şi te priveşte. Te absoarbe cu razele sale arzătoare şi te evapori. Acum eşti deasupra şi vezi tot, mă vezi pe mine scriind aceste rânduri şi te amuză. Priveşti în jur iar pentru câteva momente ţi se pare aproape distractivă activitatea umană. Fiecare se lasă prins în cotidian. Evită reflexia asupra vieţii. Asupra morţii. Poate că nu greşeşte chiar atât de mult. La urma urmei, când totul se sfârşeşte degeaba voi cunoaşte mai multe, adevărul îmi va fi la fel de ascuns ca şi lui/ei. Şi totuşi nu pot altfel. Ironia sorţii face ca până şi subiectul meu preferat de discuţie să fie filozofia. Aş fi într-un conflict de opinii permanent cu Kierkegaard, pe Sartre l-aş considera o persoană incapabilă să fie concludentă. Pe Cioran l-aş îndrăgi şi pe Schopenhauer cu atât mai mult. Pe Rouseeau l-aş ţine la distanţă, paremi-se că aduce a parvenit şi a făţarnic. Voltaire, a cărui inteligenţă sclipitoare mi-a deschis anumite portiţe ale înţelegerii mersului lucrurilor, cred că ar fi cocoţat undeva pe un piedestal datorită admiraţiei mele excesive. Lui Kant aş incerca să-i deschid ochii, căci s-a pierdut undeva pe drum în atâtea amănunte, nu că eu aş fi mai brează. Şi deşi pare lipsit de orice noimă, uneori mă imaginez în aceeaşi încăpere cu ei şi cu alţi gânditori dezbătând existenţa şi esenţa umană, polemizănd asupra aşa-ziselor stadii. Dar tu, nu te mai amuzi. Ai devenit sobru. Nici tu n-ai înţeles. Şi ai pierit.
P.S.1. Vin şi eu, poate prea în grabă.
P.S.2. Greşesc oare? Tu nu mai eşti aici să-mi spui.Dar oare-ai fost vreodată? ...şi de-ai fi, tăcerea-r fi unicu-ţi răspuns.
