Uneori am impresia că mă pierd,mă desprind de ceea ce ştiu că sunt eu şi păşeşc treptat spre altceva. Dar defapt ştiu ce sunt eu?! cine sunt?! Adesea îmi place să cred despre mine că sunt altfel, că nu fac parte din lumea voastră mediocră. Da, pentru că inevitabil lumea fiecăruia dintre voi e mediocră. Şi am impresia ciudată că voi mă trageşi în jos, mă scufundaţi. Dar defapt pe cine amăgesc..? ştiu foarte bine că dacă aş vrea să rămân la suprafaţă aş putea. Chiar dacă aş rămâne singură. Pentru că atunci când mă simt cu adevărat vie e atunci când sunt eu. Iar asta se întâmplă mult prea rar. Dacă egoism e cuvântul prin care mi-ai defini aceste cuvinte, nu m-ar deranja.
Indiferent cum le-ai numi, nu m-ar deranja.
Şi mă gândeam la vise. În general. Fiecare avem sau cel puţin am avut vise. Motivele pentru care unii dintre voi aţi renunţat la ele vă aparţin dar sunt sigură că asta a fost o greşeală gravă. Pentru voi ceilalţi, am câteva vorbe.
Mă pun seara în pat şi încep să visez cu ochii deschişi. La ce vreau de la viaţă sau mai corect la ce vreau de la mine. Mă opresc brusc. Se întâmplă mai tot timpul. Mă întreb ce am făcut peste zi. Halal mod de a-mi împlini visele.Dar lasă că de mâine...De unde până unde?! Nici eu nu mă cred, nici tu nu te crezi. Şi mă ridic din pat şi iau o carte la întămplare, sau un creion şi-o foaie. E târziu, ochii mi se întunecă dar e plăcut, nu vreau să adorm. Acum,nu. Degeaba.
Dacă mă voi trezi prea târziu ? iar strădaniile mele vor fi mai mult sau mai puţin inutile, căci doamna-n negru soseşte întotdeauna prea devreme iar clipele trec,iar eu le pierd, ca voi.
Ca unii dintre voi. Anterior am generalizat,ştiu. Era necesar (sau nu).
