Ură

"Ori pleci tu, ori plec eu."

Crede că cu acest lucru mă şantazeză, şi ca să fiu sinceră chiar îi iese destul de bine. Astfel că nu îi mai comentez, lăsând-o practic să mă conducă. Degeaba. Mă consideră un pericol, o problemă, o rebelă.

Simt că oricât m-aş strădui, totul merge doar din rău în mai rău. Aş vrea o plimbare în trecut, în perioada în care aveam o altă relaţie, sau mai bine spus...aveam o relaţie. Acum certurile sunt inevitabile. Ţipete pentru nimicuri, iar eu sunt incapabilă să îmi controlez trăirile. Mă afectează cuvintele ei. Mă doare că nu mă acceptă aşa cum sunt şi că în viziunea ei sunt un monstru.

De atâtea ori am simţit dorinţa de a ieşi pe usă şi a nu mă mai întoarce veci.Şi, nu curajul e cel care îmi lipseşte. Ci, grijile pe care mi le fac, sunt problema.

Încerc să discut cu ea, să păstrez o cale de comunicare. Totul e în van, şi atunci de ce să mai încerc? Pentru că nu sunt o laşă. Şi totuşi, adesea îmi piere zâmbetul când o zăresc privindu-mă încruntată. De unde până unde dorinţa de a fi caldă cu ea, în aceste circumstanţe?!

Nu ştiu ce e ura. Indiferent câte guri mă vorbesc de rău, ura nu este sentimentul ce îl nutresc faţă de acestea. Este vorba de un banal dispreţ. Însă, cu aceste aşchii azvârlite în mine, zi de zi, încep să descopăr acest sentiment. E nou pentru mine...şi aş vrea să rămână aşa. Dar ...